Ce menționează Biblia despre bucurie?

Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia …” – Galateni 5:22

Cuvinte biblice folosite pentru bucurie sunt: ebraicul simha, verbul sameah, care implică şi manifestarea exterioară (comp. cuvântul arab înrudit, care înseamnă „a fi încântat, entu­ziasmat”), şi cuvântul mai puţin folosit gîl (verb şi substantiv); grecescul chara (verb chairo) şi agalliasis, folosit frecvent în XLL, corespunde cu simha, şi înseamnă „bucurie intensă”.

Atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament, bucuria este în mod consecvent o trăsătură caracteristică atât a credinciosului individual, cât şi a bisericii. Ea este o calitate şi nu doar o emoţie. Este o calitate bazată pe Dumnezeu însuşi, derivată din El (Psalmi 16:11; Romani 15:13; Filipeni 4:4), o calitate care caracterizează viaţa creştinului pe pământ (l Petru 1:8) şi anticipează bucuria escatologică de a fi cu Hristos pentru totdeauna în împărăţia cerurilor (comp. Apocalipsa 19:7).

Bucuria este un dar al lui Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos şi este una din consecinţele principale ale experienţei mântuirii. În Vechiul Testament bucuria este legată de ansamblul vieţii naţionale şi religioase a lui Israel, şi este exprimată în special sub forma unor manifestări zgomotoase şi tumultuoase la sărbători, jertfe şi întronări (Deuteronom 12:6,7; l Samuel 18:6; l Împăraţi 1:39,40). Bucuria spontană este o caracteristică dominantă a Psalmilor, unde caracterizează atât închinarea colectivă (concentrată în general la Templu – Psalmi 42:4; 81:1-4), cât şi adorarea personală (Psalmi 16:8,9; 43:4). Isaia concepe bucuria în termeni diferiţi de cei rituali (comp. Psalmi 126) şi o asociază cu plinătatea mântuirii date de Dumnezeu şi de aceea (în termenii unei bucurii cosmice) o asociază cu anticiparea unei stări viitoare (Isaia 49:13; 61:10,11). Ca urmare a acestui fapt, în iudaismul de mai târziu, bucuria este o caracteristică a sfârşitului vremurilor.

În Noul Testament evangheliile sinoptice redau nota de bucurie în legătură cu proclamarea sub diferite forme a veştii bune despre împărăţia lui Dumnezeu, de exemplu, la naşterea Mântuitorului (Luca 2:10), la intrarea triumfală (Marcu 11:9) şi după înviere (Matei 28:8). În a patra Evanghelie, Isus însuşi este cel care comunică această bucurie (Ioan 15:11; 16:24) şi ea devine acum rezultatul părtăşiei profunde dintre biserică şi Hristos.

În Faptele Apostolilor bucuria caracterizează viaţa bisericii primare. Ea însoţeşte darul Duhului Sfânt dat ucenicilor (Fapte 13:52), minunile făcute în numele lui Hristos (8:8), faptul şi relatarea convertirii neamurilor (15:3); ea caracterizează de asemenea cina euharistică(2:46).

Pavel foloseşte terme­nul chara în trei moduri. În primul rând, înaintarea în credinţă a membrilor trupului lui Hristos, şi în special a acelora pe care el i-a condus la pocăinţă (1 Tesaloniceni 2:19; Filipeni 2:2). În al doilea rând, bucuria creştină poate fi în mod paradoxal rezultatul suferinţei pentru Hristos (Coloseni 1:24; 2 Corinteni 6:10; Evrei 10:34) deoa­rece este o bucurie produsă de Domnul şi nu de noi înşine. În fine, bucuria este un dar al Duhului Sfânt (Galateni 5:22) şi de aceea este ceva dinamic, nu static. În plus, ea derivă din dragoste – dragostea lui Dumnezeu şi a noastră.

Întrucât este un dar care poate fi întrerupt de păcat, orice credincios este chemat să ia parte la bucuria în Hristos printr-o umblare zilnică cu El şi prin practicarea zilnică a bucuriei în cunoaşterea Lui. (1 Tesaloniceni 5:16; Filipeni 3:1; 4:4; 1 Petru 1:8).

Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă Speranța din Râmnicu Vâlcea

Etichete:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *