Cum este poziționat creștinul față de lume?

Al doilea cuvânt care descrie poziția creștinului în lume este cuvântul „parepidemos”. În greaca clasică, „parepidemos” era cuvântul care descria o persoană stabilită temporar într-un loc, fără ca acel loc să devină un loc de reședință permanentă. În Noul Testament, el este folosit despre patriarhi, care nu au avut niciodată o reședință stabilă, ci care erau străini și „pelerini” (Evrei 11:13). Petru folosește acest termen pentru a-i descrie pe creștinii care trăiau în Asia Mică; ei erau „străini”, împrăștiați prin toată țara; ei erau exilați de acasă (1 Petru 1:1). Apelul său către frați este ca ei să se abțină de la dorințele trupești care atacă sufletul, pentru că ei sunt străini și peregrini (1 Petru 2:11).

Acest cuvânt este folosit în același fel în Septuangita. Când Sara a murit, Avraam s-a dus la fiii lui Het ca să le ceară pământ unde să o îngroape. El a spus: „Eu sunt străin și venetic printre voi, dați-mi un ogor ca loc de îngropare la voi, ca să-mi îngrop moarta.” (Geneza 23:4). Psalmistul vorbește despre sine ca despre un străin și un venetic așa cum au fost și toți părinții lui. (Psalmul 39:12).

Grecii care locuiau la Roma se numeau „parepidemol” (Polybius 32:22.4). În papirusuri, un om cere permisiunea pentru parepidemein pros kairon, a se stabili, temporar, într-un loc, pe o anumită perioadă de timp; iar unui alt om i se dă permisiunea de a sta, dar el nu are voie să parepidemein pe o perioadă mai lungă de douăzeci de zile; timpul lui de ședere temporară nu trebuie să depășească acea durată.

Creștinul este în mod esențial un rezident temporar în această lume. El este o persoană, în esență, pe drum. El poate să se găsească aici, dar rădăcinile lui nu sunt aici și nici căminul lui permanent nu este aici. El trăiește întotdeauna ca și unul care privește în perspectivă. Întâmplător, această concepție despre viață nu este neobișnuită la marii autori greci. Marc Aureliu (2:17) spunea: „Viața este o luptă și o vizită (parepidemia) într-o țară străină.”

Diogene Laertiu, în Viețile filozofilor (2.3.7) relatează o afirmație despre Anaxegoras: „Era distins prin bogăția și poziția lui socială și, în plus, pentru generozitate, prin faptul că el a renunțat la averea sa în favoarea rudelor sale. Pentru că atunci când l-au acuzat că o neglijează, el le-a răspuns: „Atunci de ce nu vă îngrijiți voi de ea?” Și, în final, el s-a pensionat și s-a preocupat de cercetări științifice fără a se mai ocupa de afaceri publice. Când cineva i-a pus întrebarea: „Nu te interesează țara în care te-ai născut?” el a răspuns cu blândețe: „Mă interesează foarte mult patria mea” și a indicat cerul.”

Epictet (2:23.36 ș.a.m.d.) descrie un tablou al vieții așa cum o vede el: „Oamenii se comportă ca și un călător care se află pe drumul spre propria lui țară, care se oprește la un han excelent și, întrucât acest loc îi face plăcere, rămâne aici. Omule, ți-ai uitat scopul; hanul acesta nu era ținta ta finală, ci numai una temporară. Dar acesta este un han foarte bun. Și câte alte hanuri și poiene foarte bune nu mai există pe lângă acesta – și ele sunt doar niște etape în călătorie.” Epictet a văzut lumea nu ca pe o destinație a călătoriei, ci ca un han pe cale.

Cuvântul „parepidemos” descrie un om care efectuează o vizită temporară într-un loc, dar care nu are nicio locuință permanentă acolo. Creștinul nu disprețuiește lumea, dar el știe că pentru el, nu este o locuință permanentă, ci doar o etapă a călătoriei.

Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă Speranța din Râmnicu Vâlcea

Etichete:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *