Cum este relația creștinului cu lumea?

Al treilea cuvânt care descrie relaţia creştinului cu lumea este substantivul paroikos cu verbul său paroikein. În greaca clasică,cuvântul cel mai uzual este metoikos şi descrie ceea ce era cunoscut ca şi „rezident străin”. Rezidentul străin era un om care venea ca să locuiască într-un loc fără a fi naturalizat. El plătea o taxă de străin; el era un vizitator autorizat. El locuia într-un anumit loc, însă el nu renunţa niciodată la cetățenia lui reală.

În Noul Testament cuvântul este folosit de mal multe ori. Dumnezeu i-a spus lui Avraam că urmaşii lui vor „locui temporar într-o ţară străină” (Faptele 7:6). Moise era „străin” în ţara Madian (Faptele 7:29). Pe drumul spre Emaus cei doi călători îl întreabă pe Cristos pe care nu-l recunosc dacă este numai un „străin” în Ierusalim pentru că nu pare a fi informat despre tragedia care s-a întâmplat (Luca 24:18). Când cei dintre neamuri primesc credinţa creştină, ei nu mai sunt „străini” faţă de promisiunile lui Dumnezeu. Din nou, Epistola către Evrei şi întâia Epistolă sobornicească a lui Petru sunt acelea care conferă acestui cuvânt tonul, accentul şi înţelesul special. Din nou, Epistola către Evrei îi descrie pe patriarhi ca pe nişte „locuitori temporari”, fără o locuinţă permanentă (Evrei 11:9); iar apelul lui Petru este ca aceşti oameni să se păstreze curaţi pentru că ei sunt străini şi „peregrini” (1 Petru 2:11). Cuvântul paroikos apare deseori în Septuaginta. De unsprezece ori el este termenul cu care este tradus cuvântul ebraic ger; ger era străinul; prozelitul, străinul care locuia în cadrul familiei lui Israel. De zece ori el este termenul echivalent pentru cuvântul toshab; toshab era emigrantul care locuieşte temporar într-o ţară străină, unde nu este naturalizat.

Tucidide folosește cuvântul metoikos pentru a-i descrie pe „străinii” care s-au stabilit în Atena, dar care încă nu deveniseră cetăţeni (2:13). Herodot îl foloseşte cu privire la oamenii din Creta care sunt stabiliți aici, dar care nu sunt cetățeni ai țării. (4:151). Acesta este cuvântul care se foloseste în mod frecvent în contrast cu polites, cetăţeanul cu drepturi depline, al unei ţări şi cu katoikos, omul care are reşedinţa lui permanentă acolo. O inscripţie din Carpathos (o insulă în Mediterana, între Creta şi Rodos) împarte populaţia în două clase – politai şi paroikoi; cetăţeni şi rezidenţi străini. Guvernatorul din Priene invită la un festival pe politai (cetăţeni) pe paroikoi, pe katoikoi (aceia care îşi au reşedinţă permanentă în oraş), şi pe xenoi („străinii” care erau acolo din întâmplare). Lumea antică a cunoscut bine termenul paroikos; el descria un om care trăia în cadrul unei comunităţi, dar a cărui cetăţenie era alta.

Cuvintele erau în special folosite pentru iudeii din Diaspora. Iudeii erau numiţi paroikein în Egipt, în Babilon şi în ţările din afara Palestinei, în care au plecat siliţi sau de bună voie. Pentru iudeu, aceste cuvinte descriau o persoană care trăia într-o comunitate şi care era totuşi un străin în ea.

S-a întâmplat că acest cuvânt a fost asociat în mod special cu creştinii şi cu biserica creştină. Creştinul se află tocmai în această situaţie – el locuia într-o comunitate şi prelua toate sarcinile acelei comunităţi, dar cetăţenia lui era în cer. Clement îşi scrie epistola din Biserica paroikouse (participiul prezent) din Roma, Bisericii paroikouse din Corint. Pplycarp foloseşte acelaşi mod de vorbire atunci când îi scrie Bisericii din Filipi. Biserica există în aceste locuri, dar adevăratul cămin al Bisericii nu era acolo.

Acum are loc o evoluţie foarte interesantă. Cuvântul paroikos înseamnă „rezident străin”; verbul paroikein însemna „a locui într-un anumit loc, dar a nu fi un cetăţean naturalizat al locului respectiv”. Astfel, substantivul paroikia a ajuns să însemne „un grup de străini în mijlocul oricărei comunităţi” şi de la acest cuvânt este derivat cuvântul „parohie”. Comunitatea creştină este un grup de oameni care trăiesc în această lume, dar care nu au acceptat niciodată standardele, metodele şi căile acestei lumi. Standardele lor sunt standardele lui Dumnezeu. Ei acceptă legea locului unde locuiesc, dar pentru ei este valabilă legea lui Dumnezeu. Creştinul este în esenţă o persoană a cărui singură cetăţenie adevărată este cetăţenia împărăţiei lui Dumnezeu.

Prof. Tiberiu Lăpădătoni, Biserica Creștină Baptistă Speranța din Râmnicu Vâlcea

Etichete:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *